Faptul că între factorii psihologici şi bolile dermatologice există o relaţie nu este deloc o noutate. Pielea şi sistemul nervos central împărtăşesc o serie de hormoni, neurotransmiţători şi receptori şi se dezvoltă din aceeaşi structură embrionară (Picardi & Abeni, 2001). Cu toate că ştiinţa a progresat enorm în ultimele decenii, atât în domeniul dermatologiei, cât şi în cel al psihologiei, această relaţie nu este, încă, bine cunoscută. Şi nici uşor de descoperit.
Există mai multe situaţii posibile în care afecţiunile dermatologice şi cele psihologice se pot afla în relaţie strânsă. Prima dintre acestea se referă la cazul în care pacienţii cu afecţiuni psihiatrice acuză simptome dermatologice autoinduse (ex. automutilare, iluzii legate de piele, hipocondrie). Al doilea tip de relaţie este cel în care anumite boli (ex. lupus eritematus, porfiria) prezintă simptome atât psihologice, cât şi dermatologice. Apoi, o a treia situaţie este cea în care medicaţia administrată pentru probleme dermatologice induce efecte secundare psihice. Viceversa, medicamentele psihotrope (ex. litiumul, anumite antipsihotice) pot afecta pielea. A patra situaţie se referă la simptomele psihice prezentate de pacienţii cu boli dermatologice ca reacţie la desfigurare, stigmatizare socială. În fine, al cincilea caz este cel în care stresul psihologic poate acţiona ca factor precipitant în declanşarea sau agravarea unei boli de piele. (Picardi & Abeni, 2001). Ultimele două sunt cele care vizează vitiligo.
Ce s-a studiat până acum în psihodermatologie cu privire la vitiligo?
Prima categorie de studii în psihologie cu privire la vitiligo este reprezentată de cele care cercetează factorii psihologici implicaţi în debutul, exacerbarea sau ameliorarea vitiligo. Adică, se porneşte de la premisa că vitiligo apare, se agravează sau chiar se ameliorează datorită factorilor psihologici, pe lângă cei biologici. Factorii investigaţi în această linie de cercetare sunt fie de origine externă (ex. evenimente stresante de viaţă), fie de origine internă (ex. caracteristicile psihologice ale pacientului, sensibilitate crescută la stres). A doua categorie majoră de cercetări este cea în care sunt evaluate consecinţele psihologice ale bolii şi factorii care contribuie la ele. Mai simplu spus, de ce unele persoane suferă mai mult şi altele mai puţin, cu toate că au aceeaşi boală şi acelaşi grad de severitate?
Consecinţele psihologice ale vitiligo măsurate în astfel de studii au fost distresul, intruziunea bolii, percepţiile despre boală, sentimentul de stigmatizare, copingul, sentimentul de coerenţă şi calitatea vieţii. Acestea au fost puse în legătură cu diferiţi factori externi, cum ar fi suportul social, situaţiile de discriminare, relaţia medic-pacient, precum şi caracteristicile bolii (severitatea, vizibilitatea petelor, durata bolii, tipul de piele). Factorii interni (legaţi de pacient) care au fost luaţi în considerare au fost de ordin comportamental (ex. tratamentul, camuflarea), cognitiv (ex. gândurile legate de înfăţişare, frica de evaluare negativă, stima de sine, sentimentul de coerenţă, percepţiile cu privire la boală), trăsături personale şi abilităţi (ex. abilităţi sociale), precum şi simptome emoţionale (ex. anxietate, depresie). Adică, prin astfel de studii s-a dorit să se răspundă la diverse întrebări: Cum influenţează acoperirea petelor nivelul de stres pe care îl resimt pacienţii cu vitiligo? Ce legătură este între percepţiile pe care le au pacienţii despre boala lor şi problemele emoţionale legate de aceasta? Rezultatele au fost mai mult sau mai puţin concludente. Studii puţine, instrumente de cercetare diferite, participanţi puţini, rezultate diferite – câteva din punctele nevralgice ale cercetării psihologice asupra vitiligo, văzută ca ansamblu. În detaliu, însă, rezultate interesante care merită a fi cunoscute, există.
Lavinia Damian, psiholog